The edible woman (Femeia comestibilă)

Autor: Margaret Atwood

Editura: Virago, 2009

Dacă tot sunt atât de aproape de biblioteca @British, e păcat să nu profit. Pândeam cartea asta încă din luna iulie! A fost returnată prin septembrie şi am înşfăcat-o imediat ce am zărit-o.. deşi la momentul respectiv căutam altceva (nişte Ian McEwan).

Îmi place foarte mult Margaret Atwood, pe care am citit-o prima dată întâmplător, după ce am primit cadou Ochi-de-pisică. Nici măcar nu era o carte-recomandare, că nici el nu citise până atunci vreo carte de Atwood, însă ceva din paginile răsfoite prin librărie i-a zis că mi-ar merge la suflet. Şi nu s-a înşelat.

Pe autoare am ajuns însă să o îndrăgesc cu adevărat abia când i-am descoperit stilul în engleză, citind The Blind Assassin (Asasinul Orb). Şi pe aceasta am împrumutat-o tot de la bibliotecă. O aveam acasă în română, dar e cu totul altceva în traducere. Diferenţa dintre textul în engleză şi traducere s-a simţit cel mai acut în The edible woman (Femeia comestibilă), pentru că primele două treimi ale sale nu prea m-au prins prin acţiune sau personaje. De exemplu, Marion McAlpin, personajul principal, era o fată care.. avea nişte probleme. Pe scurt, dacă eu (sau orice altă fată) mi-aş lăsa prietenul şi amicii într-un bar şi aş fugi pe străzi şi prin curţile oamenilor şi aş sări garduri pentru a nu fi prinsă de respectivul prieten sau de către amic, dar aş avea totuşi grijă să alerg suficient de încet încât să nu descurajez urmărirea.. aş fi niţel sărită de pe fix. Iar dacă apoi, la casa aceluiaşi amic m-aş înghesui în praful de sub pat pentru a mă ascunde de cei din jur, dar aş suferi că nu îmi sesizează nimeni lipsa.. poate aş fi chiar nebună. Ce să mai zic despre prieten, care e îngrozit de căsătorie, dar după o astfel de ieşire rosteşte „you’re a sensible woman” şi propune o logodnă?! Bine, de fapt toate personajele aveau probleme de o natură sau alta, cam asta e şi ideea. Dar se vrea o carte serioasă şi îi lipseşte verosimilitatea, în opinia mea.

Revenind, e o carte pe care Atwood a scris-o pe când avea 23 de ani şi pe care a reuşit să o publice la 24. Mă uit la mine, la 27 de ani, mai am până mă pot considera o persoană cu picioarele bine înfipte în pământ. Aşa că pot fi foarte indulgentă în privinţa poveştii şi a personajelor cu personalităţile lor scindate cu tot. Bine, nu foarte: mă chinuiam să mă motivez să redeschid cartea. Dar uneori reuşeam şi mă prindea. Mă prindea prin stil, prin felul în care îşi compunea enunţurile şi îşi învârtea cuvintele. Şi citeam mult. Apoi întrerupeam, din diverse morive, rămâneam iar doar cu povestea, iar dispărea motivaţia.. Cred că dacă aş fi citit cartea în română nu aş fi reuşit să o termin. Dar, aşa, încetişor, am reuşit să o returnez miercurea aceasta.

Faptul că The Edible Woman nu mi s-a părut o poveste reuşită nu m-a descurajat din a o citi pe Atwood, dar m-a încăpăţânat în a o căuta netradusă. Prefer să îmi iau cărţile din librării, aşa că dacă zăriţi pe undeva cărţi ale lui Margaret Atwood în engleză, poate vă gândiţi şi la mine şi îmi daţi un semn.

O zi. Ultima

Autor: Călin Torsan

Editura: Casa de Pariuri Literare

„Până la urmă, asta este fiecare foaie albă de hârtie: o oglindă. Cartea ajunge astfel un labirint care te înghite încetul cu încetul, ca un anaconda răbdător, pentru a te scuipa după aceea, cu tot cu venin, în zeci de reverberaţii ale egoului.”

Cam în acest fel este ilustrată partea care mi-a plăcut cel mai mult din carte, cea care se şi referă la cărţi, la scrierea lor, la calitatea de a fi scriitor sau la cea de a fi cititor. Bine, „partea” este un termen foarte restrictiv având în vedere lipsa unei structuri bine pusă la punct. Ideile se pierd unele în altele, deşi de cele mai multe ori trecerea la următorul subiect se face lin şi într-un mod firesc, fără să supere prea mult. Avem viaţa de zi cu zi, amintiri, vise şi, în principal, comentarii despre te miri ce (de la cerceii şi urechile unei tanti dintr-o poză de pe internet, până la situaţia vegetarianului în timpul sărbătorilor tradiționale, o altă parte destul de haioasă a cărţii).

Cititorul din pestera

Autor: Rui Zink

Editura: Humanitas Fiction, 2013 / Colectia Raftul Denisei

A fost odata ca niciodata.. bine, de fapt nici n-a fost acum chiar atat de mult timp (din pacate). Oricum:

A fost un baiat care nu prea asculta de parinti si facea parte dintr-o banda similara celei din Capitanii nisipurilor. Intr-o zi, in timpul unei razii, speriat de nu se poate, a ajuns sa se ascunda pe o corabie. Corabia a plecat in larg, iar la scurt timp – atat de scurt incat abia a apucat sa savureze, ca omul,  o para malaiata – a fost descoperit.

Amantele

Autor: Elfriede Jelinek

Editura: Polirom, 2013

In luna aprilie am ajuns la Iasi, cu munca. Am fost intampinata noaptea, in gara, de coechipierul booktopic Sebastian, care mi-a carat amabil bagajul pana unde eram cazata. Acolo, mi-am lasat colega de camerasa adoarma la loc si am iesit sa vad orasul, pentru prima oara. Ne-am retras intr-o.. cafenea / pub (?) rock si ne-am pus pe povestit.

Cat am stat in Iasi, cum scapam de la targ  si de la activitatile sociale legate de job, m-am vazut cu omul asta. Si-ntr-o seara si cu Teo. M-au plimbat si cica din cauza locurilor prin care am fost plimbata mi se mie Iasi un oras frumos.

Cantaretul de tango

Autor: Tomás Eloy Martínez
Editura: Curtea Veche

„În tango, frumuseţea vocii contează la fel de mult ca maniera în care se cântă, spaţiul dintre silabe, intensitatea ce învăluie fiecare frază. Ţi-ai dat seama deja că un cântăreţ de tango este, înainte de orice, un actor. Nu un actor oarecare, ci unul în care ascultătorul îşi recunoaşte propriile sentimente.”

Am început cartea pe drumul spre casă şi mă aflam în tramvai când mi-am dat seama că am în mână ceva deosebit. Citeam şi simţeam cum mi se face pielea de găină, era îngrozitor de cald, dar pe mine mă treceau fiori reci în timp ce mi se măreau ochii plini de mirare. Şi nu era vreun pasaj de groază, nici măcar unul de acţiune. Era un paragraf în care Bruno Cadogan, naratorul, vorbea despre vocea cântăreţului Julio Martel. Senzaţii similare, deşi mai puţin intense, m-au încercat şi când descria tangoul: 

Maladia Mortii

Autor: Marguerite Duras
Editura: Univers

„Îi spui: Eu nu iubesc.
Ea spune: Niciodată?
Tu spui: Niciodată.
Ea spune: Nu cunoşti, n-ai cunoscut niciodată dorinţa să ucizi un amant, să-l păstrezi pentru tine, să-l iei, să-l furi împotriva tuturor legilor, împotriva tuturor comandamentelor morale?
Tu spui: Niciodată.
Ea te priveşte şi repetă: Ce ciudat lucru este un mort.”

Probabil cea mai scurtă carte pe care am citit-o vreodată. Am deschis-o, am văzut că, după ce că are pagini puţine, mai are şi font mare şi imediat mi s-a trezit curiozitatea de a afla ce a putut înghesui autoarea într-un spaţiu atât de restrâns, de a fost suficient de interesant pentru a apărea tipărită pe hârtie, chiar în mai multe limbi.

Extraordinarul voiaj al unui fakir care a ramas blocat intr-un dulap Ikea

Autor: Romain Puértolas

Editura: Baroque Books & Arts, 2013

Am mai scris pe facebook cate ceva despre stafeta Booktopia. Pe scurt, pentru cine nu stie, pe 7 martie doua echipe de cate 5 cititori am luat startul la o stafeta de lectura. O echipa a avut drept stafeta Cimitirul, de Andrei Telespan, iar cealalta.. Extraordinarul voiaj al unui fakir care a ramas blocat intr-un dulap Ikea, de Romain Puértolas. (Ghici, ciuperca, in ce echipa am fost eu!) Fiecare cititor trebuia sa parcurga cartea cat mai repede si sa o trimita urmatorului. Dar nu oricum: cu adnotari. Cat mai multe, cat mai variate.

Vita Sexualis

Autor: Mori Ogai

Editura: Nemira, 2009

De Mos Nicolae, am primit cadou cartea Vita Sexualis, de Mori Ogai.

Mi-am inceput lectura a doua zi si am prelungit-o pe mai multe seri, din cauza timpului liber cam limitat. Altfel, avem de-a face cu o carticica destul de subtirica, ce ar merge parcursa chiar si intr-o singura seara. Te culcusesti frumos alaturi de cana de ceai (sau hai, chiar si un pahar de vin) si citesti pana adormi.

Smulgatorul de inimi

Autor: Boris Vian

Editura: Univers

„Şi totuşi, ni se pare frumos mai ales ceea ce ne este familiar, aşa se spune. Nu e valabil şi pentru mine, totuşi. Sau poate că obişnuirea asta îmi dă posibilitatea de a vedea altceva în loc. Să văd maliete. Astfel, să rectificăm: ni se pare frumos ceea ce ne este destul de indiferent pentru a ne permite să vedem ceea ce voiam să vedem în loc de ceea ce este.”

Astfel gândeşte Jacquemort, personajul principal al acestei cărţi, şi cam aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte cartea lui Vian. Prin aceasta călătorim într-un sat de la malul mării care se schimbă treptat, odată cu trecerea timpului. Timp care, pe parcurs, îşi schimbă şi el valenţa (la începutul capitolelor este trecută data, iar aceasta se schimbă din 28 august, 31 august… în 39 iulnie, 79 decartie, 347 iulsembrie).

Vise de pe Bunker Hill

Autor: John Fante

Editura: Humanitas Fiction, 2013

Dupa cum v-am mai zis si inainte, aceasta carte m-a asteptat la blind date-ul organizat de Booktopia si librariile Humanitas. Nu am deschis-o cu asteptari prea mari, pentru ca Intreaba Praful (singura carte citita din saga Bandini) nu m-a impresionat prea tare. De fapt, o citisem pentru ca pe-atunci imi placea de Colin Farrel si urma sa vad filmul cu el si Salma Hayek. Film cam slabut, si el..

Dar sa revenim la oile noastre. Fante m-a suprins prin stilul foarte usor de urmarit si prin actiunea alerta, presarata pe ici si colo cu descrieri si imagini vizuale. Ma refer la imaginile vizuale generale, ca apoi mai sunt pagini intregi in care Bandini (si autorul, prin acesta) ridica in slavi posterioarele atator si atator femei! Poate daca eram barbat m-ar fi pasionat mai mult aceste pasaje, dar asa.. not so much.