Cantaretul de tango

coperta cantaretul de tangoAutor: Tomás Eloy Martínez
Editura: Curtea Veche

„În tango, frumuseţea vocii contează la fel de mult ca maniera în care se cântă, spaţiul dintre silabe, intensitatea ce învăluie fiecare frază. Ţi-ai dat seama deja că un cântăreţ de tango este, înainte de orice, un actor. Nu un actor oarecare, ci unul în care ascultătorul îşi recunoaşte propriile sentimente.”

Am început cartea pe drumul spre casă şi mă aflam în tramvai când mi-am dat seama că am în mână ceva deosebit. Citeam şi simţeam cum mi se face pielea de găină, era îngrozitor de cald, dar pe mine mă treceau fiori reci în timp ce mi se măreau ochii plini de mirare. Şi nu era vreun pasaj de groază, nici măcar unul de acţiune. Era un paragraf în care Bruno Cadogan, naratorul, vorbea despre vocea cântăreţului Julio Martel. Senzaţii similare, deşi mai puţin intense, m-au încercat şi când descria tangoul: 

„[…] dansul începea cu o îmbrăţişare cam brutală. Bărbatul cuprindea talia femeii şi, din acel moment, ea începea să se retragă. Se retrăgea mereu. Uneori, el îşi împingea pieptul înainte sau se lipea de femeie dintr-o parte, obraz lângă obraz, în vreme ce picioarele desenau figuri în aer pe care femeia trebuia să le repete, în ordine inversă. Dansul cerea o precizie extremă şi, mai ales, un anume dar al premoniției, pentru că paşii nu erau previzibili, ci depindeau de capacitatea de improvizație a celui care conducea sau de o coreografie cu combinații infinite.”

Recitind acest fragment, îmi dau seama că în el se află cheia întregului roman. Stilul în care scrie Martinez, subiectul cărţii, căutarea din paginile sale: totul pare un omagiu adus tangoului, naraţiunea reuşind să îşi însuşească până şi ritmul acestuia, ezitând mereu între tandrețe şi duritate.

Bruno Cadogan îl caută pe Julio Martel prin labirinturile Buenos Airesului, neștiind unde va apărea şi va rămâne timp de doar două sau trei melodii. Nu îşi permite mai mult, e grav bolnav. Iar locurile în care oferă câteva minute de încântare trecătorilor, deşi par alese la întâmplare, sunt de fiecare dată selectate pentru a evoca anumite momente din istoria orașului, importante pentru Martel, care cântă pentru acestea şi pentru sine, nu pentru public.

Descoperim orașul, cu străduțele lui întortocheate, pe care se rătăcesc chiar şi locuitorii săi. Aflăm poveștile acestora din urmă şi ajungem în anumite clădiri importante (cum ar fi Palacio de Aguas Corrientes), mereu alături de Bruno Cadogan. Îi simţim trăirile ca şi cum ar fi ale noastre, aşteptăm fiorii aduşi de fiecare informaţie despre Martel şi ne întristăm de fiecare dată când nu reușește să se apropie de el, îi simţim dureros dezamăgirea şi disperarea când îl ratează doar cu puţin (şi cât de puţin!).

Iar căutările lui Bruno, atunci când îi lipsesc informaţiile despre Martel, nu încetează. Are o fire foarte curioasă şi m-a încântat la culme acest aspect al lui. Caută aleph-ul lui Borges, care se presupune a fi sub a nouăsprezecea treaptă a subsolului clădirii în care stă el, dar cel mai important, Bruno caută Buenos Airesul cunoscut în cărţi, plimbându-se prin Buenos Airesul din prezent. Probabil de aceea şi vibrează astfel la ideea prezenţei şi muzicii lui Julio Martel.

Am terminat cartea cu zâmbetul pe buze, plină de energie. E de încercat, măcar din punct de vedere al experienţei senzoriale.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s