Maladia Mortii

Coperta Maladia Mortii, editura Univers

Autor: Marguerite Duras
Editura: Univers

„Îi spui: Eu nu iubesc.
Ea spune: Niciodată?
Tu spui: Niciodată.
Ea spune: Nu cunoşti, n-ai cunoscut niciodată dorinţa să ucizi un amant, să-l păstrezi pentru tine, să-l iei, să-l furi împotriva tuturor legilor, împotriva tuturor comandamentelor morale?
Tu spui: Niciodată.
Ea te priveşte şi repetă: Ce ciudat lucru este un mort.”

Probabil cea mai scurtă carte pe care am citit-o vreodată. Am deschis-o, am văzut că, după ce că are pagini puţine, mai are şi font mare şi imediat mi s-a trezit curiozitatea de a afla ce a putut înghesui autoarea într-un spaţiu atât de restrâns, de a fost suficient de interesant pentru a apărea tipărită pe hârtie, chiar în mai multe limbi.

Cartea este destinată în prima frază unui public larg („ar trebui să nu o cunoaşteţi”), dar la câteva rânduri mai jos naratorul se adresează unui singur bărbat, individualizat doar prin acest fapt, altfel el ar putea fi oricine. Povestea decurge ca un exerciţiu de imaginaţie, cândva în viitor, deschizând uşa spre o posibilitate, care poate ar mai putea fi încă înlocuită cu altceva. Tonul mi s-a părut asemănător când cu cel al unui prezicător care înşiră cu o siguranţă surprinzătoare ce îţi rezervă astrele, când cu cel al unui doctor care îţi pune un diagnostic şi îţi explică pe rând toate simptomele ce se vor manifesta în curând.

Revenind la povestea bărbatului, acesta plăteşte o femeie (care nu este prostituată) să petreacă mai multe nopţi alături de el, într-o casă pe malul mării (detaliu important, marea apare ca un fel de personaj secundar). Acceptă să se supună fanteziilor lui, ca el sa facă din ea tot ce vrea, să o transforme în tot ce îşi doreşte. În timpul petrecut alături de ea, îşi descoperă şi îşi testează limitele sexuale, confundând intimitatea fizică cu cea emoţională şi, în ciuda momentelor de extaz, sfârşeşte de fiecare dată apăsat de durere şi plângându-şi de milă.

Femeia îi spune că este bolnav, că el poartă cu sine maladia morţii, a celui care nu iubeşte şi care nu ar putea fi niciodată iubit. În contrast, privind-o, o surprinde când „zâmbeşte. Şi atunci ştii că e vie”.

„Tu nu iubeşti nimic şi pe nimeni. Nici chiar această diferenţă pe care crezi că o trăieşti. Tu nu cunoşti decât graţia trupurilor celor morţi, graţia celor ce-ţi seamănă. Dintr-odată îţi apare diferenţa dintre această graţie a trupurilor celor morţi şi cea prezentă aici, făcuta din extrema slăbiciune, împărăţie ce ar putea fi strivită cu un singur gest.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s