Autor: Andrés BarbaO carte micuţă, pentru când nu prea ai timp. Stilul e plăcut, iar naraţiunea e uşor de urmărit, transformând Mâinile Mici într-o carte numai bună de luat la drum scurt, cu autobuzul sau metroul.
Personajul principal este o fetiţă care îşi pierde ambii părinţi în urma unui accident: „Taică-meu a murit pe loc, iar mama la spital.” Pe tot parcursul cărții predomină un singur nume asociat unui chip: Marina. Apoi, al unei păpuşi cu acelasi nume, pe care o primeşte cadou.
Marina ajunge la orfelinat, unde o cunoaşteşi pe naratoare. Aflăm numele fetiţelor din orfelinat, când Marina le citeşte de pe sertarele colorate din dormitor. Fetele sunt un fel de personaj colectiv, nu se face vreo diferenţiere între ele, iar naratoarea ar putea fi oricare.
Vedem relaţiile dintre fete prin ochii naratoarei omnisciente. Ştim temerile Marinei, precum şi pe cele ale fetiţelor. Ambele părţi îşi doresc afecţiune, dar nu ştiu cum să o ceară. Marina se laudă cu poveştile ei, de pe vremea în care avea părinţi. Fetiţele, deşi îşi doresc să afle cât mai multe detalii, se enervează neştiind să îşi imagineze cele auzite. Toată furia lor se revarsă asupra Marinei.
Într-o noapte, totul se schimbă. Marina le propune un joc. În fiecare noapte, după ce „adulta” stinge luminile, fiecare fată va deveni păpuşă, pe rând. Va fi îmbrăcată şi machiată ca o păpuşă şi, asemenea unei păpuşi, nu va avea voie să se mişte sau să vorbească. Va sta să se joace celelalte fetiţe cu ea, să o mângâie, să o ia în braţe şi săîi şoptească secretele lor.
Personal m-a atras inocența fetelor și detaliile care puneau în evidență această naivitate specifică vârstei: „Dacă te uitai de aproape vedeai ce nu se văzuse nicicând; pielea, realitate pielii; Marina era încântătoare în colţul urechii, al buzei, în cuta plasticului, piele ce se lăsa admirată, prea aproape, prea reală ca sa fie adevărată. Îşi apropia faţa de a ei, scotea limba, îi lingea ochii. Acum vezi mai bine.”
Raftul Mirelei 