Numele meu este Jamaica

Autor: José Manuel Fajardo
Editura: Univers

Povestea începe în Tel-Aviv, unde naratoarea, Dana, ia parte la un congres despre iudeo-creştinii spanioli, unde îşi revede un vechi prieten, Santiago (pe scurt, Tiago), răvăşit în urma pierderii familiei în trecutul recent. Cu toate acestea, se simte atrasă de el în mod straniu şi îşi petrec noaptea împreună. A doua zi el pleacă într-o călătorie în alt oraş, iar ea este sunată de poliţia de frontieră pentru a-l recupera. Doar că de acolo nu pleacă alături un de Tiago pe care îl ştia, ci alături de un altul, care pretinde să fie strigat Jamaica. Acesta, mai nou, se consideră evreu, fără să fie afectat de conotația etnică sau religioasă a cuvântului (în opinia sa, dacă ai avut de suferit şi de îndurat, te poţi considera evreu şi, de fapt, cu toţii suntem evrei). Dana îl duce pe Jamaica înapoi la Paris, acasă, iar mai târziu acceptă să îl însoţească într-o călătorie până în Granada, locul unde el îşi are presupusele rădăcini. Totul se petrece într-un cadru violent, pe fundal având moartea accidentală a unui copil palestinian şi vandalizările cu cocktailuri Molotov din Paris.

În plus, mai avem o povestire în ramă. Dana descoperă copia unui vechi document peruan, Hronicul Războiului de pe Bagua, în care apare un personaj pe nume Jamaica şi, cumva, prin intermediul acestei scrieri pline de coincidenţe, povestea lui Tiago nu i se mai pare doar un act de nebunie pentru a-şi masca durerea.

Personal, fragmentele din Hronicul Războiului de pe Bagua m-au epuizat. Probabil pentru a creşte verosimilitatea cărţii, traducătoarea a ales să păstreze stilul specific unui dialect. Doar că, în cazul de faţă, sunt pagini peste pagini pline de cuvinte cu accent moldovenesc, transcrise fonetic, rezultând ba în plictiseală, ba în chicoteli, dar de fiecare dată distrăgându-mi atenţia de la conţinut, fiind nevoită sa reiau pasajul respectiv. Acesta este unul dintre minusurile cărţii. Al doilea este însuşi Jamaica, pur şi simplu nu am reuşit să empatizez cu el. Cu Dana da, dar cu el nu. Şi, la urma urmei, până şi naratoarei (care este evreică) îi vine uneori greu să empatizeze cu el:

„Era absurd, Tiago afirma că în realitate se numea Jamaica şi că era evreu, ca şi cum ar fi intrat într-un club. Dar eu nu puteam să înţeleg obsesia aceea pentru identitate, mania aceea de a aparţine; pot să te omoare, cum omorâseră atâţia de-a lungul veacurilor, dar este cu neputinţă să încetezi să fii ceea ce erai, nici măcar când a fi putea sa te coste viaţa, de ce atâta stăruinţă, înverşunarea aceea de a-şi însuşi durerea altora, dorinţa de a se prezenta ca victimă?”

Aşa că iată o carte care nu prea mi-a plăcut, dar pe care am apreciat-o totuşi datorită conţinutului pe alocuri interesant.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s